Mă vizitează tot mai des o întrebare
legitimă: am început noi, oare, bătălia postdecembristă acolo unde trebuie?
Ne-a obsedat şi ne obsedează
excesiv nevoia de a porni odată, vijelios, vârtelniţa înţepenită a producţiei,
de a face bani, cât mai mulţi bani, de a urca bezmetic, gâfâind, scările
decalajului golgotin, până la etajul o sută unu, pentru a ne alătura acelora
care s-au suit acolo curaţi, calmi, spilcuiţi, folosind lifturile rapide şi
silenţioase ale bunei organizări, pentru a-şi consuma, la aer şi la înălţime,
mulţumiţi, stăpâni pe ei, băuturile şi gustările lor fine, trabucurile aburind
un fum aromat-cafeniu precum pielea de pe coapsele codanelor cubaneze.
Chiar dacă voi nedumeri pe
mulţi, mai mă întreb, în gura mare, încă o dată: este, oare, producţia, regina
listei urgenţelor noastre? Au fost, oare, secera şi ciocanul rebuturile cele
mai păguboase ale erei trecute?
Oricât m-aş strădui, eu nu văd
în faptul că, adesea, în anume împrejurări delicate, mobila românească scârţâie
jenant, ori chiloţii pe care-i producem au elasticul de o mai proastă calitate
şi mai scapă în vine când tuşim, răul cel mai mare care ne copleşeşte, ne
vidanjează speranţele din tunelul vertical în care bâjbâim după luminiţele lămpaşelor...
îngereşti.
Bun, erau sediile şi
acareturile CAP-urilor "templele" dramei ţărăneşti naţionale? Poate erau, dar, oare, din ce impuls "înnoitor"
le-a venit glanetaşilor proaspăt eliberaţi ideea de a le devasta, de a le narui
si spurca în fel şi chip, de a-şi răzbuna pe materia lor inertă înabuşitele
suferinţe de ieri, sau de alaltăieri?
I-ai lua gâtul călăreţului, dar te răcoreşti
omorându-i calul pe care el tocmai l-a luat chiar din grajdul tau…
De ce au cărat ei şi au dosit
prin polăţi şi şoproane, prin bălăriile înalte din fundul grădinilor, arterele
de aluminiu scump şi instalaţiile sistemului "ceauşist" de irigaţii?
De ce, oare, din presupuse
mormane de fier, vastele "ctitorii" industriale au ajuns imense
carcase în interiorul cărora se lăfăie - goală de orice substanţă - fantoma
asfixiantă a unei prost înţelese, sau chiar
a unei anume vicios explicate, disperări
generale?
Cât de imbecili am putea fi
ca să credem, cu adevărat, că paguba ni
se naşte din pântecele unei fatalităţi exterioare nouă?
Că, vai, ce deştepţi şî înzestraţi
suntem, ce talentaţi, ce potenţial de superioară umanitate zace în noi şi din
aceste cauze, deci, nu ne merităm nici pe departe munţii de gunoaie din jur,
convieţuirea – graţie binecuvântatului primariat băsescian - cu prea numeroasele şi peste tot aşezatele comunităţi
canine oprimate, înţigănirea şi manelizarea moravurilor generaţiei tinere,
inundarea viitorului nostru biologic cu sutele de tone de alimente contrafăcute
ori expirate cu care ne gratulează toboganele de degajare ale incipientelor
economii de consum învecinate .
Nu, nu vă fie teamă. N-am să
continui aici lista lungă a mizeriilor, evaziunilor, dezordinilor şi devalizărilor,
care-l ţin, nu-i aşa?!, pe bietul român, sireacul, sub nemilosul călcâi al
vremurilor. Îi este pe potrivă omului
românesc soarta? Soarta poate că nu, dar trebuie să-i intre bine în cap că, în
măsura în care i se dă, poate, mai puţin decât are disperată nevoie,
în aceeaşi măsură nimeni şi niciodată nu-i va da mai mult decât merită cu adevărat.
Va face Dumnezeu un semn cu
sfânta lui sprânceană şi ne va salva?
Are cineva
într-o desagă fermecată un set de măsuri economice, financiare, de
politică sau de comandă socială, miraculoase?
Plutesc pe lângă noi, pe sub
nasurile noastre poate prea tare bătute de vijelia libertaţii, minuni organizatorice sau practice, care să ne
salveze, să ne imprime direcţia şi mişcarea cele bune şi noi nu le vedem şi nu
le simţim izul de plăcintă bine facută şi bine coaptă ? Ceauşescu s-a
crezut un astfel de plăcintar minune şi l-a “prajit” fatal, într-o zi, cuptorul
unei bucătării de cazarmă, la Târgovişte...
“- Alo…alo…, staţi liniştiţi
la locurili voastre…!” , că vreau să mai pun,
încă odată , întrebarea cu care am început această nevinovată însemnare
: NE BATEM, OARE, UNDE TREBUIE ? Avem inamicul, încă,
în faţă, sau deja ne-a ocupat şi ne lasă să ne jucăm, bezmetici, de-a soldaţii,
până când vom cădea, singuri, epuizaţi, din picioare, laţi ?
Normele, ideile, proiectele,
nu curg din rezervorul stiloului, chiar dacă e un Pelikan veritabil, cu peniţă
de douăzeci şi patru de karate.
Sfânta cerneală a tămăduirii
e în noi şi înlăuntrul nostru e mare harababură… Noaptea trecută am avut un vis, în sfârşit,
frumos: se făcea că, împreună cu alţi vreo câţiva camarazi, în conformitate cu
promisiunile legiuite, ferecate cu şapte peceţi
( de care s-a ales , deja, praful !), fusesem împropietărit cu inventarul imobil
al uneia dintre cazărmile noastre dezafectate şi lăsate de izbeliştea
patronilor noştri politici civili.
Dar m-am trezit tocmai la
vreme… Era să mor fericit.
