SINDROMUL RĂDAŞCEI
Când
eram mic îl însoţeam, vara, pe Tata Mare, la coasă, pe nişte petecuţe de
fâneaţă pe care le avea deasupra satului, undeva, pe plai. N-aveam nimic de
făcut decât să umblu de colo-colo, bucurându-mă de ceea ce nici un copil
crescut pe miriştea cenuşiu-cleioasă a asfaltului nu va înţelege
vreodată citind doar o descriere pe
care eu aş putea s-o fac acum, într-un pasaj oricât de inspirat şi de asistat
de îngerul graţiei stilistice. Sunt
stări care nu încap în nici un text şi
pentru care nu există limbă să le exprime. Ele trebuie doar trăite, şi atât. În fine...
Iată, deci, că pe posteţele abia
degajate de iarba înaltă, umblând cu ochii după gâze, întâlneam, uneori, un fel
de drac negru-maroniu, un tanc în comparaţie cu celelalte minuscule mişunătoare
ale pământului, dotat cu doi enormi cleşti, foarte urâţi în felul lor, în formă
de coarne de cerb.
Ştiam că era o rădaşcă, o fiinţă ca
toate celelalte, având şi ea rostul ei sub soare. Toate bune, numai că mi s-a-ntâmplat să
găsesc, de câteva ori, câte două rădaşce încleştate, având coarnele puternice,
dure, parcă sudate unele de altele.
Erau uscate, golite de conţinut, fără
viaţă, rămase pe mirişte ca două tinichele ruginite, scălâmbe, inutile.
"Vezi - îmi spunea Tata Mare - au murit aşa, s-au cuprins şi nu
şi-au mai dat drumul. Au murit de foame,
dar nu şi-au mai dat drumul din încleştare, ca proastele".
Aveam să aflu mai târziu - curios şi
urmărit de această imagine de un absurd perfect - că vinovaţi pentru fatala
încleştare erau masculii. Ei erau posesorii
enormilor cleşti şi, totodată, autori ai mortalei "îmbrăţişări". Ce putea fi ea?
O anomalie, un fel al speciei de a
elimina din circuitul reproducerii masculi neperformanţi, un fel de tragic
turnir medieval în lumea gâzelor ori, pur şi simplu, un sindrom anunţând, în
felul acesta, o posibilă dispariţie ? Un
sfârşit … natural.
Ciudat, sau poate nu tocmai ciudat, este
faptul că această imagine de neuitat, proiectată mereu în prezentul memoriei
mele de anotimpul copilăriei - şi nu este singura experienţă care mă vizitează
frecvent, obsesiv - mi se reprezintă, repetat` aievea, în spaţiul social,
politic, profesional, cultural, în care mă mişc, trăiesc.
Sindromul descrisei încleştări, cu
apropiata previziune a consecinţelor lui fatale, mi se pare a fi prezent în
toată desfăşurarea spaţiului uman înconjurător.
Fapte, evenimente, procese, gesturi,
viaţa întreagă a corpului social din care fac parte îmi par a fi marcate de
practica şi consecinţele acestui
sindrom.
Din sfatul ţării şi până în cea mai
mizeră primărie sătească dintr-un fund de vale uitată de Dumnezeu, îmi pare că
văd o adunătură, un cârd enorm de rădaşce încleştate definitiv, fără scăpare,
pe viaţă şi pe moarte. Instituţiile
statului par a se comporta la fel de vreme ce nu există măcar una singură să
lucreze în folosul alteia.
Invidia, ura, intoleranţa, în raport cu
succesul şi iniţiativa, rânjetul cinic în faţa etalării mizeriei care a
copleşit peisajul românesc uman, fizic,
moral, axiologic, abandonul elitelor mai
mult sau mai puţin inerţial, mai mult sau mai puţin "răsplătit" în faţa unor seducători termeni de împrumut,
dar care nu-şi găsesc fondul, substanţa, în organica şi în continuitatea
culturii naţionale, ploconirea cu sau fără noimă, adeseori fără urmă de
demnitate, a celor care ne reprezintă la forurile de putere exterioară ,
oricare ar fi ele , acestea şi multe altele mi se par a fi tot atâţia cleşti de
inconştientă coleopteră care se caută unii pe alţii, avid, brutal, sângeros,
letal.
Despre instituţia apărării ce să mai
zic?
Greutăţile de tot felul, jalnica
târâială de pe-o zi pe alta a ceea ce , generic , numim "viaţă militară" pentru
ostaşi şi cadre, laolaltă, blocajul proiectelor de modernizare din lipsă de
fonduri, ameninţarea cu scoaterea "din teren", printr-un cartonaş
roşu, arătat de arbitrul surd, mut şi orb, numit reformă, în largul unui
"stadion social" aglomerat de galerii neajutorate, flămânde,
debusolate - iată câteva dintre rădaşcele care şi-au înfipt cleştii în trupul
ei (al institu]iei militare) slăbit, în cugetul ei copleşit de grijile unor
misiuni din ce în ce mai greu de îndeplinit.
Ce să fie toate acestea, şi multe
altele, pe care oricine le poate adăuga, lesnicios, pe o listă
cutremurător de
lungă? Să fie o simplă anomalie, o formă
dramatică de a elimina printr-un gest, totuşi absurd, resturile unui
trecut cu
relele încă prea apropiate, prea prezente , ori să fie chiar sindromul
rădaşcei
anunţător al unei apropiate dispariţii de specie? Doamne, fereşte!
Fuga, înapoi, pe plai, în copilărie. Rădaşcele, totuşi, încă n-au
dispărut -
ceva secret, adânc, biruitor biologic, le salveaza.
Obs. Mil. Nr.2 (525)
din 11-17 ian. , 2000
